week’toriAl.14 un gând despre credinţa în Dumnezeu

Dacă există un domeniu în care să îmi doresc să am un cuvânt de spus, acesta este cel al credinţei în Dumnezeu.

Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.

M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.

Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.

Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.

Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.

Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.

Numai bine.

week’toriAl.13 de ce trebuie să cunoaştem Rusia (scurtă pledoarie împotriva ignoranţei reciproce)

Este mult mai uşor să duşmăneşti pe cineva care îţi este străin. Nu poţi fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoşti.

Dacă în acest punct cunoaşterea României în Rusia este - sau barem pare a fi - inexistentă, nu la fel trebuie să stea lucrurile şi la noi. Spre deosebire de ruşi, noi chiar nu ne permitem acest lucru.

Mă declar favorabil cunoaşterii Rusiei de către români. Măcar pentru simplul motiv că, în acest fel, vom scăpa de iluzia de a fi atotştiutori în privinţa Rusiei şi vom înţelege că Rusia nu se reduce la armatele care ne-au cotropit ţara de atâtea ori sau la liderii politici ultranaţionalişti antiliberali. Merită să nu uităm că, deşi nu există cu necesitate o relaţie directă între aceste două lucruri, România a cunoscut momente istorice importante atunci când Rusia nu se afla în zodia cea mai fastă.

Merită să ştim de ce Rusia pune asemenea accent pe puterea politică şi economică, în detrimentul celei culturale, care nu îi lipseşte (cine nu a auzit de Lacul lebedelor sau de Război şi pace?), dar care e considerată, de către politicienii ruşi din ultimele sute de ani, inferioară culturilor occidentale şi drept având pe plan extern o pertinenţă mai scăzută decât limba armelor. Sau limba resurselor naturale. În orice caz, cultura rusă a fost, din păcate, folosită ca instrument primordial politic, atunci când nu a fost de-a dreptul ignorată.

Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că la baza identităţii politice ruse se află o dihotomie. Stat (fundamental) european şi cu o cultură de tip european, Rusia are o conducere de tip asiatic.

Atunci când spun cultură de tip european, nu am în vedere cultura rusă a secolelor XIX-XX, generată în fond de orientarea pro-occidentală a lui Petru I. Mă refer în schimb la cultura de tip bizantin, cultura Rusiei creştinate în anul 988 în urma botezului lui Vladimir. Iar atunci când spun conducere de tip asiatic mă refer la urmele niciodată şterse pe deplin ale stăpânirii mongole, care a durat din secolul XIII până în secolul XV, urme împletite cu mitologia celei de a treia Rome ca fundament ideologic al clasei politice ruse.

Ţin să precizez limitele pledoariei mele în favoarea cunoaşterii reciproce. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată rusofil. Nu cred că trebuie să ne întoarcem la începuturile anilor '50, la armate sovietice detaşate în România şi la sovrom-uri, sau la limba rusă ca primă limbă străină în şcoli. Dar cred că trebuie să avem, cel puţin, elite politice educate, capabile să comunice cu Moscova, să-i facă înţeles şi pe cât posibil acceptat punctul nostru de vedere asupra trecutului, a prezentului şi a viitorului. Până acum, cel mai greu în relaţiile reciproce a cântărit viziunea politică a lui Ion Iliescu, pe care nu vreau să o comentez, pentru că nici discursul de politică externă al actualului guvern liberal nu ne este mai favorabil. Aceste lucruri s-au întâmplat pentru că societatea civilă românească nu ştie ce standarde să pretindă elitelor în acest caz.

Partea cu adevărat "frumoasă" a acestei poveşti este faptul că integrarea europeană a României nu rezolvă acest subiect. Până când EU va adopta o politică comună faţă de administraţia de la Moscova, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, va trebui să ne descurcăm singuri.

Chiar dacă populaţia Rusiei este de 7 ori mai mare decât a României, chiar dacă Rusia joacă un cu totul alt rol decât România pe arena internaţională, relaţiile reciproce trebuie eliberate de clişeele din prezent şi bazate pe negociere, ceea ce presupune un minim respect. Avem puterea de a ne face respectaţi de către administraţia de la Moscova, dar pentru a ajunge acolo trebuie să cunoaştem, să ne facem şi noi cunoscuţi, să ne exprimăm cu claritate şi constanţă punctele noastre de vedere, să ne cunoaştem şi să ne apărăm interesele.

Toate acestea plecând de la zero, sau mai bine zis de la o situaţie în care ne desparte aproape totul: opţiunile strategice de viitor total opuse, trecutul generator de clişee adânc înrădăcinate, prezentul marcat de o completă lipsă de încredere. În fond, singura instituţie din România care aplică o viziune coerentă asupra Rusiei este Biserica Ortodoxă Română.