week’toriAl.12 vă invit să boicotăm Opera Naţională din Bucureşti

Precizez: nu este vorba de instituţia în sine (prizonieră), sau de angajaţii ei (victime), ci de persoana actualului director.

Pe scurt: ieri a răzbătut în presa centrală informaţia conform căreia, nu cu mult timp în urmă, clădirea Operei a fost închiriată de către actualul director, timp de o oră (contra sumei de 500 de lei) unui impresar, pentru turnarea unei manele... Aşadar, ca să nu lungim vorba, în locul în care te aştepţi să asculţi Verdi, Donizetti sau Ceaikovsky, dai peste producţii din categoria "Puştiu' de Aur" sau "Copilu' Minune". Nici măcar nu trebuie să mergi la faţa locului, ajunge să priveşti la TV.

Nu discut cuantumul sumei. Dacă ar fi să o fac, aş spune că, de-aş fi aflat la timp, aş fi dat eu banii aceştia din buzunarul meu, pentru ca o asemenea batjocură să nu se întâmple. Aş mai spune, poate, că Opera nu e orice sală de conferinţe a unui hotel (fie el şi unul de cinci stele), ca să fie închiriată oricui plăteşte. De reţinut însă că suma respectivă nu acoperă nici măcar salariul unui angajat, fără a mai vorbi de costurile vreunei producţii, de exemplu.

Scriind aceste lucruri, nu sunt un ziarist care caută senzaţionalul. Sunt un simplu diletant care a fost la Opera din Bucureşti de câteva (zeci de) ori, începând de la 17 ani, căruia îi plac foarte mult operele lui Puccini şi muzica de balet a lui Prokofiev, şi care se mândreşte cu autograful primit de la Angela Gheorghiu cu ocazia concertului de Crăciun din 2004. În altă ordine de idei, am prieteni care sunt solişti la Operă şi încerc să îmi imaginez cum se simt zilele astea, încerc să mă pun în pielea lor, ştiind cu cine au împărţit, fără voia şi ştiinţa lor, scena.

Şi, mai ales, am prieteni pe care i-am dus la Operă de mai multe ori, oameni frumoşi şi deştepţi, dar care nu nimeriseră până atunci în acel loc "de cultură". Iar acum, din cauza acestui director, îmi dau seama că nu voi mai putea să îi duc pe prietenii mei acolo - acest lucru ar presupune să girez în alb pentru o respectabilitate care nu (mai) există.

De aceea, vă invit să boicotăm Opera din Bucureşti, atât timp cât ea va fi condusă de actualul director. Personal, nu voi mai cumpăra bilete şi nu voi mai participa la evenimente de niciun fel la Opera Română, atât timp cât directorul actual al Operei nu îşi dă demisia, în urma prejudiciilor de imagine cauzate. Cum să calci într-un loc condus de un director pentru care opera şi maneaua valorează la fel de mult?

Vă rog să mă sprijiniţi, răspândind apelul meu.

Vă mulţumesc în mod anticipat, tuturor.

melum02. erasure - ce înseamnă să fii fan

Motto: Deşi au trecut 16 ani de când ascult trupa asta, încă îmi place cel mai mult.

La sfârşitul anilor '80 lucrurile se schimbau la noi. Atunci când cineva va veni la mine şi îmi va spune că Revoluţia ne-a prins total nepregătiţi îi voi râde în nas. Sigur, obiectiv vorbind, nu a fost Revoluţie, şi mulţi oameni au murit pe degeaba. Ar fi fost Revoluţie dacă am fi urmat cursul Poloniei, Cehiei şi Ungariei, dacă am fi aplicat punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, dacă am fi desecretizat urgent arhivele SRI, SIE, PCR... şi dacă am fi făcut reformă economică.

Toate astea se puteau însă face. Atmosfera în micul meu oraş de provincie arăta acest lucru: mulţi prieteni de grădiniţă şi de şcoală generală aveau acasă video (se vindeau aparate noi în oraş: costau 20,000 de lei) şi televizor color (pentru mine comunismul a însemnat întotdeauna televizor alb-negru), le făceam deseori vizite unor prieteni de familie care dispuneau şi ei de asemenea lucruri. Unul dintre ei cânta, la chitară, în formaţia oraşului - se numea Prefix 990 - un altul era DJ într-una din discotecile existente. Când mergeam la şcoală, mă opream în fiecare zi şi admiram o splendidă Alfa Romeo model 1984, aflată în drum, sau, când mergeam la şcoala de muzică, nu ratam o Lancia Delta, a cărei nemaipomenită performanţă era că avea un kilometraj de bord de 220 kmph. Singurul rol al comunismului era că asigura fundalul opresiv cenuşiu.

Când mama a plecat pentru prima dată în străinătate - în 1988, în URSS - s-a întors cu sacoşele pline. Nu de săpun şi aur (aurul se vindea liber în URSS, în timp ce la noi nu se vindea deloc), ci de discuri cu muzică pop-rock şi de jucării. Accentuez însă prima parte: aşa au ajuns la noi în casă Sandra, Modern Talking, Secret Service, dar şi Beatles, Deep Purple sau The Moody Blues.

Primul cadou pe care l-am primit după începerea şcolii a fost un disc al unei trupe vest-germane de rock foarte puţin cunoscute, pe care îl păstrez şi acum, după cum încă păstrez vederile aduse de mama din URSS, cu imagini din Moscova, Kiev, Tbilisi şi Baku (să nu se înţeleagă că sunt vreun nostalgic al URSS: era primul meu contact cu străinătatea, cu o lume care nu depindea de Ceauşescu, şi de atunci am văzut lucrurile din jur mult mai critic). Pe scurt: lumea avea chef de libertate, deşi într-un mod naiv. Imaginea noastră despre capitalism şi Occident era una idilică.

Ce legătură are, până la urmă, toată introducerea aceasta cu subiectul propriu-zis? În esenţă, faptul că trăiam încă din plin amintirea acelor ani în 1992, atunci când, într-una din duminici, TVRul a difuzat un videoclip luat la nimereală de pe Superchannel, aşa cum se mai întâmpla din când în când. Videoclipul mi se părea foarte plin de fantezie, iar muzica foarte bine orchestrată, aşa că am scris numele formaţiei literă cu literă, aşa cum îmi permitea limba engleză pe care NU o cunoşteam, iar a doua zi m-am dus în piaţa din oraş, la o masă, şi am cumpărat, cu 600 de lei, albumul din 1991, singurul pe care omul îl avea, Chorus... Ascult acum, scriind, exact cântecul difuzat de TVR, care m-a transformat în fan (playlist-ul e de vină).

Erasure nu a fost niciodată o trupă foarte bine cunoscută în România, iar apreciată - nici atât. Să găseşti albumele noi era foarte greu, să găseşti albumele vechi sau ceva informaţii imposibil. O oarecare notorietate a trupei a venit în 1994, odată cu lansarea albumului I say I say I say, când always a umplut multe discoteci chiar şi la noi; dar întotdeauna, fără excepţie, cunoscuţii mei au ridicat din sprâncene a semn de întrebare atunci când le-am spus care este trupa mea favorită. Asta când nu eram luat de-a dreptul peste picior. Aşa că notorietatea acelei perioade nu m-a ajutat prea mult.

În schimb albumele din 1995 şi 1997 mi-au prins bine. Era perioada în care făceam liceul în Bucureşti, unde stăteam practic singur şi fără televizor, iar ocupaţiile mele erau: şcoala (evident), jurnalul, aşternutul de cuvinte fără noimă pe coli albe, cinema-ul şi casetele erasure. Iar în vacanţele pe care le petreceam întotdeauna acasă, la Bistriţa, jurnalul, scrisul şi erasure.

Am rămas un fan fidel şi curios până în 2003, când mi-am luat inima în dinţi şi am comandat toate albumele pe care nu le aveam de pe Internet. Am dat vreo două salarii pe cele patru sau cinci CDuri (lucram deja), însă nu mi-a părut rău nicio clipă. Am ajuns să am toată discografia trupei, şi spun foarte sincer că am cel puţin un motiv să fiu mândru: am cumpărat legal fiecare album erasure, din 1986 până azi. Nu este o prostie: este o chestiune de respect. Este trupa al cărei fan sunt, şi înţeleg să respect lucrul ăsta.

Dar înainte de a ajunge mai aproape de final, vreau să precizez limitele acestei pasiuni. Erasure nu a fost niciodată un idol - în fond, vorbim despre doi băieţi care fac o muzică bună, cu mesaj. Dar atât. Mi-a displăcut întotdeauna, profund, homosexualitatea solistului vocal şi faptul că trupa este considerată drept una din cele mai cunoscute trupe promotoare ale mişcării gay (ceea ce nu m-a împiedicat să mă întristez la sfârşitul lui 2004, când faptul că solistul vocal devenise purtător de HIV a devenit public); în plus, admit faptul că albumele din 2000 încoace - inclusiv light at the end of the world - nu mi se par excepţionale (excepţie: nightbird este un album foarte bun, cu nimic mai prejos decât albumele din epoca de glorie).

Totuşi, erasure este şi acum trupa mea favorită. Îmi ocupă 46 de poziţii în playlist, în condiţiile în care rareori îmi plac de la o trupă mai mult de 10 piese. Este singura trupă de la care am păstrat un album întreg. Şi mai mult decât orice altceva, cei doi membri ai grupului au reuşit ca din 1994 până în 1997 să producă trei albume nemaipomenite succesiv. Nu ştiu dacă vor izbuti să treacă de pasa proastă din prezent (mi-aş dori o muzică mai energică, mai profundă, mai puţin soft - pentru că ei sunt capabili de asta), dar au făcut destul.

Recomandări:

(albume)

1989 - wild

1994 - I say I say I say

1995 - erasure

1997 - cowboy

2005 - nightbird

Observaţie: puteţi asculta şi chorus, dar nu pentru o anumită piesă, ci pentru stil şi orchestraţie.

(piese)

leave me to bleed

ship of fools

crown of thorns

breathe of live

home

love to hate you

all through the years

so the story goes

take me back

grace

rock me gently

stay with me

how can I say

precious

treasure

no doubt

Pe data viitoare.

Cu bine.

melum01. electro, trance, dance, chill...

Printre pădurea de blocuri pe care o văd de la geam se vede, în seara aceasta, multă ceaţă. În cameră, dincolo de lumina monitorului cu tub catodic, mai ard două lumânări şi se aude muzica.

La mine în cameră e, astăzi, seară de dance. Orbitez printre BT, Jan Johnston, the beloved, ebtg, jam & spoon, kosheen, planet funk, yello, Svenson & Gielen, cosmic gate, Tracey Thorn, dune sau u96, şi trupe româneşti (foarte bune) precum sistem sau endless zone. Nu sunt prea mare specialist în subgenuri, dar am impresia că mă duc undeva către trance. Iar uneori sunt aproape de chillout.

Poţi avea surprize (mari) atunci când cedezi prejudecăţilor în cazul muzicii. Sau atunci când faci din muzică o dogmă (gen "eu nu ascult decât..."). Am trecut prin faza asta în adolescenţă, când nu ascultam decât erasure - adevărul e că în anii '90 produceau albume care de care mai grozave. Dar un DJ american m-a convins să renunţ la această exclusivitate, atunci când am ascultat flaming june. Iar acum, la începutul lui 2008, încă o surpriză: o singură trupă din folderul meu de dance o mai egalează pe Jan Johnston. O trupă românească.

Au apărut în 2000 cu pleacă şi cu un LP de toată frumuseţea. După aceea, vreo câţiva ani mai târziu, am auzit la radio o altă piesă foarte bună, din păcate prea puţin mediatizată (schimbare). Pentru ca în 2005 să mă impresioneze de-a binelea cu unul din cele mai bune albume de muzică modernă românească. Pe albumul trancefusion veţi găsi techno, blues, electro, jazz, solo-uri de saxofon tenor, melancolie, foarte bune remix-uri ale single-lor anterioare. Şi migală, multă, multă migală.

Doamnelor şi domnilor, trupa este the endless zone. V-o recomand cu multă căldură. Sunt şi acum mândru că în colecţia mea de CDuri se numără trancefusion. Nu e de presupus că acest lucru se va schimba - nu în viitorul previzibil - deoarece primele piese ale trupei sună şi acum la fel de bine (ascultaţi pleacă), iar trecerea timpului şi seceta generalizată din industria muzicală românească nu fac decât să îi sublinieze valoarea.

În încheiere, vă spun câte ceva despre puţinul pe care l-am adunat din domeniu. Căutaţi albumul lui BT din 1997 (escm), căutaţi jam & spoon (mai ales albumul trypomatic fairytales 2001 din 1994), şi câteva piese: baby D - let me be your fantasy, BT - remember, e'voke - arms of Loren, Jan Johnston - silent words, Svenson & Gielen - beachbreeze, the source - You got the love, u96 - club bizarre, yello - to the sea.

Audiţie cât mai plăcută.

descriptum01. 2008 venise, iar eu nu eram pregătit pentru el

Caracteristic persoanelor dezorganizate: eram la 11.30 noaptea, pe 31 decembrie 2007, în Piaţa Revoluţiei, ca în fiecare an, şi mă gândeam ce dorinţă să îmi pun pentru noul an. Cânta Voltaj, foarte frumos, înotam printr-o mare de oameni... şi îmi dădeam seama că timpul mi-a jucat din nou festa. Că iarăşi, pentru a suta mia oară, merg înainte din inerţie, nu pentru un scop anume.

Sau poate nu era asta. Poate că 2007 mă păcălise, de fapt. Intrasem în anul respectiv foarte motivat şi plin de dorinţa de a face cât mai multe lucruri, cât mai bine, după ce 2006 fusese, aproape pe toate planurile, un an excepţional. Pe lângă asta, se schimba ceva la o scară foarte mare - România devenea membru EU. Aflam asta tot în Piaţa Revoluţiei, de la preşedintele Comisiei Europene. De fapt, în 2007 s-au schimbat atât de multe lucruri, încât momentul aderării, din 1 ianuarie 2007, ajunsese să mi se pară un simplu element de context. Poate că intrarea mea în 2008 era amânată de situarea mea în 2007.

Pentru că, sincer să fiu, în 2007 mi s-au întâmplat multe lucruri. Multe schimbări. Care de care mai neaşteptate, şi toate obositoare. Te ţin înapoi evenimentele din familie, proiectele noi apărute la unul din joburi şi poate amintirea relaţiei deabia terminate - în continuare dureroasă şi extenuantă - cu singura femeie pe care ai cerut-o în căsătorie vreodată. Duci în spinare două joburi, două case, o familie deja destrămată care se tot rupe şi un doctorat la zi pe care nu ştii cum vei reuşi să îl termini. Cel mai grav poate, datorită suprasolicitării, 2007 nu prea te lasă să îţi vizualizezi, în orice formă, viitorul. Iar asta nu din vina lui, ci din vina ta.

M-am hotărât târziu. Numărătoarea inversă tocmai se încheiase, iar artificiile începeau să împânzească cerul. Şampania era în pahar - printr-o minune, nicio picătură din ea nu cursese pe jos atunci când am tras dopul, chiar la intrarea în 2008 - iar dorinţa mea a fost ca în 2008 să fiu mai eficient. Tot cu muncă dusă la limită, care să necesite concedii fără plată neprevăzute pe motiv de oboseală cronică (şi totuşi: nu şase, ca în 2007), dar fără a neglija niciunul din obiective. Tot cu o grabă tăcută, dar poate ceva mai calmă. Şi, în plus, obiectivul esenţial: să recapăt imaginea asupra viitorului pe care o pierdusem din cauza oboselii.

Însă chiar şi această hotărâre s-a cristalizat greu. Mi-a zăbovit o săptămână prin diverse cotloane ale inimii, ieşind la suprafaţă puţin câte puţin. Şi, până acum cel puţin, nu de tot.

Nu am nicio îndoială că 2008 va fi un an extrem de obositor. Sper, sper sincer, să nu fie la fel de complex ca şi anul tocmai încheiat. Privit din alt unghi, sper ca 2008 să îmi permită să păstrez mereu în minte, de data asta, thelos-ul. Să îl păstrez şi să mă apropii de el.

(Cu oarecare întârziere:)
La mulţi ani. Şi numai bine în 2008.