week’toriAl.11 noua faţă a Coreei de Nord în România

Mă plimbam în ultimele zile ale lui 2007 pe internet. Şi m-a apucat curiozitatea să aflu cum o mai duc nord-coreenii, acei privilegiaţi supuşi ai lui Kim Jong Il.....

Aşa că intru pe site-ul oficial al Coreei de Nord şi dau din întâmplare peste secţiunea alocată KFA. KFA (Korean Friendship Association) este o asociaţie "culturală" de prietenie cu Coreea de Nord, cu sediul în Spania. Iar surpriza apare în momentul în care văd, scris mare pe forumul său, o invitaţie la vizionarea paginii româneşti a KFA. Adresa este următoarea:

http://www.korea-dpr.com/users/romania/kfa-romania.htm

Dilema mea constă în faptul că, oricum ai da-o, orice asociaţie de prietenie cu o ţară precum Coreea de Nord nu poate eluda aspectul politico-ideologic. În primul rând, KFA este legată, instituţional, de comitetul cultural al partidului comunist nord-coreean. În al doilea rând, printre membrii KFA, în marea lor majoritate cetăţeni ai statelor occidentale, circulă opinia că "noi suntem elita DPRK dinafara Coreei de Nord".

Deşi se declară apolitic, reprezentantul filialei române a asociaţiei începe prin a face o prezentare a "ideilor" Juche, iar asta nu are nicio legătură cu domeniul strict cultural, câtă vreme ideile respective sunt "opera" lui Kim Ir Sen şi a lui Kim Jong Il. Pe scurt, prezentarea acestor "idei" (care seamănă foarte mult cu naţional-socialismul din timpul lui Ceauşescu - vezi conceptul songun) face trimiteri clare către domeniul politic şi, mai puţin evident, către cel religios.

Dar nu numai atât. Una din secţiunile site-ului ne aminteşte de cea de a nu ştiu câta aniversare a unei "eroine revoluţionare", pentru ca la sfârşitul prezentării să aflăm că e vorba de ... mama actualului dictator de la Pyongyang. Şi, imediat după încheierea acestui panegiric, pe aceeaşi pagină, ne sunt prezentate ... oportunităţile de afaceri în Coreea de Nord. Bineînţeles, este vorba de oportunităţi de afaceri cu statul comunist, adică cu "Iubitul Conducător". Înţeleg din toată povestea că reprezentanţa diplomatică a Coreei de Nord de la Sofia şi Bucureşti stă degeaba şi aşteaptă ca treaba ei să fie făcută de altcineva... Şi ce are asta de a face cu cultura?

Am verificat toate paginile de forum ale KFA (primele datează de prin 2004), ca să aflu, spre relativa mea surprindere, că pagina românească a respectivei asociaţii datează din 2006 şi că, în luna octombrie a aceluiaşi an, a avut loc o întâlnire a KFA la Bucureşti.

Toate lucrurile pe care le-am menţionat mai sus ar fi, în mod normal, o pierdere de vreme. Totuşi, am făcut acest lucru. Deoarece:

1. KFA este finanţată de dictatura de la Pyongyang (după cum specifică site-ul, statutul de membru KFA nu implică achitarea unei cotizaţii)
2. nord-coreenii mor în continuare de foame, şi aceasta pentru că guvernul de acolo echivalează cu o tornadă care băntuie fără încetare la nord de DMZ. Mă deranjează să ştiu că, pe teritoriul ţării mele, au loc activităţi finanţate de o dictatură precum cea de la Pyongyang. Aceste lucruri nu îi ajută pe nord-coreeni, ci pe nomenklatura de acolo.

În fond, schimbarea situaţiei actuale din DPRK nu poate avea loc prin măsuri paleative, ci prin permiterea liberei iniţiative pe o bază juridică stabilă. Adică prin reforme fundamentale, care depind de administraţia de la Pyongyang, deoarece poporul nord-coreean este prea înfometat, dezinformat şi îndoctrinat pentru a-şi putea cere drepturile. Unui muritor de foame care stă pe malul lacului nu îi tot dai peşti, ci îl înveţi să pescuiască. Însă acest lucru este improbabil: în Coreea de Nord înfometarea populaţiei este o politică de stat şi principala modalitate de control exercitată de nomenklatura de acolo.

Vă reamintesc că primul articol de pe blogul acesta încerca, într-un mod destul de stângaci, o comparaţie între România şi Coreea de Nord în 2007, deoarece ambele ţări se aflau în acelaşi punct în 1989. Atunci spuneam că ţara noastră a făcut o alegere bună, cu toate imperfecţiunile ei. Acum spun că şi Coreea de Nord trebuie să facă acelaşi lucru. Nu ştiu când se va întâmpla asta, dar sper, pentru binele celor care mor de foame acolo idolatrizându-l pe "binefăcătorul" Kim Jong Il, că în cel mai scurt timp.

PS: DPRK - Republica Populară Democrată Coreeană

Găsiţi un documentar dacă verificaţi linkul următor:
http://www.youtube.com/watch?v=FJ6E3cShcVU

Şi câteva surse de informare:
http://www.nkeconwatch.com/ (de departe, cea mai bună resursă asupra DPRK)
http://english.yonhapnews.co.kr/
http://www.dailynk.com/english/
http://www.koryogroup.com/index.html
http://www.dprk-economy.com/en/ (site DPRK)
http://www.kcckp.net/en/ (site DPRK)
http://www.nkmall.com/ (site DPRK)
http://www.uriminzokkiri.com/ (site DPRK)

week’toriAl.10 Crăciun fericit!

Este urarea pe care ne-o adresăm unul altuia în această perioadă, pe post de salut. De obicei, pe lângă urare, mai adăugăm şi două-trei vorbe, nu neapărat pline de sens, gen "să petreci alături de cei dragi", sau câteva trimiteri la "colinde / cozonaci / stele / cer / sărbători".

Stau acasă azi, după o săptămână în care nu a fost zi în care să nu trec măcar odată pe la supermarketul din vecinătate. Întotdeauna multă lume, cozi la casă. Ocazional, vorbe grele, generate de grabă şi nervi. Sunt destul de ispitit să cred că, astfel, Crăciunul devine mai degrabă un prilej pentru a ferici lanţurile de magazine, pentru a mânca mai mult decât de obicei şi pentru a le readuce aminte celorlalţi de existenţa noastră, prin mesajele pe care le trimitem utilizând diferite canale sau prin prezenţa la cât mai multe party-uri. Nu departe de aici, la Chişinău Crăciunul a devenit chiar un subiect aprig de dezbatere politică. La ce bun?

Accentuăm diferite laturi ale acestei sărbători (comercial, gastronomic, social sau politic), eventual adăugăm acestei palete discuţii despre originea Crăciunului, despre datini de Crăciun, dar nu prea mai ţinem cont de mesajul strict religios. Vedeţi, ne interesează felul în care sărbătorim Crăciunul, dar nu şi semnificaţia lui. Dacă dăm la o parte cumpărăturile, mâncarea, petrecerile, bradul, mai rămânem cu ceva? Au loc pentru noi, în aceeaşi frază, termenii "Crăciun" şi "mântuire"?

Pe lângă toate aceste lucruri, am impresia că am pierdut simţul timpului sacru. Dar în această privinţă nu am încredere în propriile capacităţi de exprimare, aşa încât citez un scriitor celebru:

(excerpt - eng.)

We are incapable to transfigure [...] the ordinary time of a day into the sacred time of a celebration. We shamefully fail in any try as such, ending by carrying on our failure and living it as a fear of the celebration. We are trying to cover the huge chaos of a sacred day by reading the newspapers, listening to the music, talking nonsense, sleeping or having fun. We are capable of any hedonistic gesture, just in order to stay untouched and un-spotted by the hardness of the sacred time. Even more, this “sibylline” expression (“sacred time”) has stopped from a long time ago having a sense to some of us. It represents an abstract and revolving foolish desire of some revolute spirits, stubborn to carry on the Christian tradition.

Întâmplător sau nu, astăzi am făcut aproape toate lucrurile menţionate în citatul de mai sus: ascult muzică, citesc presa, "comunic" şi probabil voi vedea un film... Dar port în mine această întrebare: de ce sărbătorim aşa Crăciunul? Cu ce ne face mai buni acest mod de a sărbători Crăciunul? Pe scurt, temerea mea este că noi am confiscat Crăciunul şi l-am transformat într-o manifestare laică desacralizată, fără a-L lăsa pe Dumnezeu să vină mai aproape de noi. Suntem o adunătură de orbi "sărbătorind" răsăritul soarelui.

Nădăjduiesc că mă înşel şi că exprim un punct de vedere (prea) radical. Tocmai de aceea, închei postarea de azi cu urarea:

Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit! Aliluia, aliluia, aliluia!

Tuturor, din inimă:

Crăciun fericit!

week’toriAl.09 frig la Chişinău

Suntem cu două săptămâni înaintea Crăciunului şi cu trei săptămâni înainte de Anul Nou. Ar trebui ca primul loc pe ordinea de zi de azi să fie cumpărăturile, pregătitul casei pentru sărbători şi planurile pentru 2008.

Însă presa de la Bucureşti şi cea din Chişinău, plus câteva cotidiene internaţionale, ba în plus toţi locuitorii Chişinăului, au primit o nouă ocupaţie zilele astea. Poate ar trebui să adaug pe listă şi guvernul de la Bucureşti şi ambasada noastră de la Chişinău.

De când România a devenit membru cu drepturi depline al EU mai mulţi rinoceri cocoţaţi în posturi de conducere în Basarabia nu mai pot închide ochii, încercând, ca măsură de compensaţie, să aducă cât mai multă lume în aceeaşi stare.

Am aflat, brusc, că nu se mai poate sărbători Crăciunul pe stil nou în Basarabia. Preşedintele Republicii Moldova nu a reuşit să adoarmă de ciudă în noaptea de duminică spre luni până ce nu a văzut bradul instalat de primăria municipiului Chişinău mutilat şi mutat la "adăpostul" unui monument sovietic.

După aceea, am mai aflat că decizia primăriei municipiului Chişinău de a anula o hotărâre netransparentă a fostului consiliu municipal, dominat de comunişti (luată în luna ianuarie, prin care tariful unei gigacalorii creştea de le 233 la 540 de lei "moldoveneşti") a supărat atât de mult societatea care deţine monopolul distribuţiei agentului termic în Chişinău, încât căldura nu a mai fost distribuită în oraş. Răi şi buni platnici, persoane fizice şi juridice de-a valma, dar în frunte cu primăria Chişinăului (care - a propos - are de primit de la CETuri cam 100,000,000 de lei, fără să datoreze un ban) au fost debranşaţi cu mânie proletară. În plus, se promite şi debranşarea şcolilor şi a spitalelor...

Acţiunea este evident justificată politic. Nu toţi locuitorii Chişinăului au datorii la Termocom. Şi cu atât mai puţin agenţii economici. Dar se doreşte compromiterea actualului primar al capitalei Basarabiei, sau dacă nu falimentarea Primăriei - care a primit de la guvernul moldovean o finanţare în bătaie de joc pentru 2008, asta în condiţiile în care, mai nou, Termocomul cere un preţ de 715 lei pe gigacalorie.

Aici nu este vorba de un simplu şantaj. Este o doză incredibilă de ipocrizie. Te numeşti comunist, dar accepţi ca preţul energiei, plătit de oamenii obişnuiţi, să crească dintr-o dată de mai mult de două ori. Curat murdar. Şi de ar fi asta totul, dar povestea pe ansamblu încalcă cele mai elementare drepturi ale omului. Iar totul seamănă atât de mult a răzbunare prostească pentru pierderea alegerilor locale din vara acestui an...

Dar, stai aşa: te răzbuni pe copii, pentru că părinţii lor s-au săturat să nu mai aibă ce să le cumpere de mâncare şi au votat schimbarea, făcându-i să îngheţe de frig? Şi asta nu numai în case, dar şi în şcoli şi în grădiniţe? Te răzbuni pe un brad prăpădit de 15 metri, cumpărat pentru oameni, din banii oamenilor, pe care îl mutilezi şi îl ascunzi?

Una este să şicanezi presa independentă şi să dai afară de pe teritoriul RM diplomaţi români, fără niciun motiv. Dar este cu totul altceva să lupţi împotriva propriilor cetăţeni, şi în plus să faci asta pe faţă, cu un tupeu dublat de o mujicie fără seamăn. Acesta este un comportament specific unui regim de ocupaţie pe timp de război.

Întrebarea pe care mi-o pun este: care sunt cele mai potrivite măsuri de răspuns la adresa provocărilor prezente şi viitoare?

România are, după 1 ianuarie 2007, un ascendent extrem de puternic şi foarte vizibil asupra Basarabiei. Se vede cu ochiul liber şi de la Chişinău că în România lucrurile se mişcă, nivelul de trai creşte şi că se poate trăi. Prestigiul României în Basarabia este la cote mai ridicate ca niciodată şi, cel mai important, este vorba de o situaţie durabilă. Basarabenii privesc din nou cu speranţă la România, al şaptelea stat - ca mărime - al EU, şi acest lucru îl distruge pe rusofilul Voronin. Pe deasupra, toate provocările de până acum nu au avut ca efect o reacţie deplasată la Bucureşti. Dimpotrivă, efectul este o apropiere mai mare de românii basarabeni a Bucureştiului.

Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât guvernarea antieuropeană prorusă de la Chişinău se îndepărtează din ce în ce mai vizibil de respectarea drepturilor omului. Accesul la informaţie al oamenilor este limitat, dreptul lor de opinie este limitat şi, spre deosebire de Rusia, nivelul de trai nu creşte. Oamenii sunt ţinuţi în mod voit la starea de turmă. Pe deasupra, li se fură identitatea şi trecutul. Actuala Basarabie seamănă din ce în ce mai mult cu fosta RDG.

Însă, atunci când activitatea presei independente din Basarabia va fi oprită sau când activitatea Mitropoliei Basarabiei va fi împiedicată, ceea ce din păcate mi se pare o chestiune de timp, măsurile luate de administraţia noastră ar trebui, zic eu, să fie mai radicale. Nu atât declararea ca persona non grata pe teritoriul României a responsabililor actuali de la Chişinău cât, de exemplu, un embargo asupra produselor de lux, susţinut de România şi Ucraina, dublat de acordarea cetăţeniei României, într-un termen care să nu depăşească 5 ani, tuturor acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care cer acest lucru - pentru că sunt şi vor fi din ce în ce mai mulţi români basarabeni care nu acceptă să li se spună altfel decât Români. Dar şi reconsiderarea statutului de refugiat politic.

Morala: când te apuci să lupţi prosteşte împotriva copiilor înseamnă că deja ai pierdut.

week’toriAl.08 câteva cuvinte despre Kosovo

După cum ştiţi, zilele acestea se discută foarte mult despre independenţa provinciei Kosovo. Adesea de pe poziţii partizane, cu argumente găsite doar pentru a sprijini o concepţie pre-existentă. Cele două extreme ar fi:

1. partizanii independenţei provinciei ar spune că trebuie ca provincia să fie independentă (şi deci e bine ca noi să susţinem acest lucru) pentru că aşa doresc aliaţii noştri occidentali, în frunte cu USA
2. partizanii păstrării provinciei în cadrul Serbiei ar spune că provincia Kosovo trebuie să rămână în cadrul Serbiei, deoarece este cadrul în care s-a format şi a dăinuit poporul sârb. Amândouă argumentele prezentate sunt adevărate şi la fel de cinice.

Kosovo este leagănul istoriei şi culturii sârbe. Constantin Porfirogenetul vorbeşte, în secolul X, de două viitoare oraşe din Kosovo - Soli (Tuzla) şi Drstnic, ridicate de sârbi. După aceea, esenţială este data de 28 iunie 1389, când are loc lupta de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), în care mor atât marele prinţ Lazăr cât şi sultanul turc Murat I. Această dată este un fel de moment zero al naţiunii sârbe, un moment de eternizare a ei, deşi victoria aparţine turcilor. Albanezii au apărut aici mai târziu.

Dar... Situaţia demografică actuală din Kosovo are mai multe explicaţii. Odată, trebuie menţionată colonizarea populaţiilor iugoslave din 1945, când mulţi sârbi au părăsit Kosovo. În plus, dacă la jumătatea secolului XX perioada teoretică de dublare a populaţiei era de 3,500 de ani în Vojvodina, ea era de... 28-29 de ani în Kosovo. Dacă în 1948 existau 379,000 de persoane sub 20 de ani în Kosovo, în 1981 numărul lor era de 828,000, la o populaţie totală de aproape 1,900,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Totodată, musulmani. Sârbii au avut şi au o natalitate scăzută, au fost mai expuşi iugoslavizării decât orice altă naţiune din fosta Yugoslavie, şi în acelaşi timp au dat cel mai mare număr de emigranţi. În acest moment, vorbim de aproximativ 2,500,000 persoane, dintre care 40 % sub 20 de ani. Din acestea 88 % sunt albanezi şi 7 % sârbi (estimări ale OSCE).

După aceea, ar fi bine să trecem puţin în revistă constituţia iugoslavă din 1974, în care Kosovo apare (articolul 2) ca provincie autonomă în cadrul Serbiei. Noutatea constă nu în autonomia provinciei (Kosovo fiind autonomă din 1945), ci în faptul că provincia, parte a Serbiei federative, era considerată simultan parte a Federaţiei Yugoslave. La fel ca şi Vojvodina. Tradus în fapt, era încurajat naţionalismul albanez şi se dorea prevenirea celui sârbesc. Să mai reţinem că, prin capitolul IV (paragraf 2, subparagraf 3), orice republică sau provincie se putea desprinde din cadrul Federaţiei, în virtutea dreptului de autodeterminare.

Odată cu apariţia acestei legi fundamentale Federaţia Yugoslavă nu mai funcţionează, iar din acest moment indicatorii economici o iau în jos, din ce în ce mai repede, fără nici o pauză, până în 1990, anul izbucnirii conflictului fratricid iugoslav. Milosevic a încercat, târziu, să facă ceva, dar a luat măsuri disproporţionate, care au grăbit deznodământul.

Acum trec la discuţia pe care am avut-o pe tren, când mergeam către Beograd, anul trecut, cu acel medic kosovar. Ce îmi spunea el? Îmi spunea, în esenţă, că albanezii din Kosovo doresc independenţa faţă de Serbia, dar nu unirea cu Albania. Deoarece nivelul de trai din Kosovo este mult superior celui din Albania.

Totuşi, deşi poate nu argumentez prea bine acest fapt, ceea ce spunea acest medic albanez mi se pare deficitar. Nu este foarte logic ca o provincie a Serbiei să se desprindă de Serbia fără a căuta un punct de sprijin nou. Mai ales când Albania se află în vecinătatea provinciei Kosovo, şi când nu există diferenţe culturale importante între albanezii din Albania şi cei kosovari. Pe scurt, despărţirea de Serbia nu mi se pare că ajută Kosovo, ci că îi face rău, social şi economic, după cum şi Serbia va fi afectată.

În orice caz, în acest moment spaţiul fostei Yugoslavii este mai divizat ca niciodată. Până şi Muntenegru a ieşit din "Mica Iugoslavie", şi singura despărţire pe care o mai văd posibilă e secesiunea provinciei Kosovo, care are loc sub ochii noştri. Independenţa Kosovo duce la absolut spargerea Yugoslaviei, fără a pune ceva în schimb. De exemplu, unificarea albanezilor într-un singur stat. Nu mi se pare logic. Repet, toţi protagoniştii au de pierdut dintr-o partitură interpretată în acest registru.

Însă este dreptul lor. Kosovo este locuit de 2,500,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Îşi doresc independenţa, iar în virtutea dreptului la autodeterminare ea nu le poate fi refuzată. Şi nu vorbim de o regiune liliputană, de dimensiunile aşa numitului "Ţinut secuiesc" cu o populaţie foarte discutabilă de 300,000 de locuitori, care nu prea au de ce să lupte pentru autonomie, deoarece se află deja pe teritoriu EU, ceea ce implică un grad relativ ridicat de autonomie locală...

Din acest punct de vedere, semnalele de alarmă trase de mari "analişti" din presa centrală de la noi, inclusiv în presa de ieri, mi se par plagiate alarmiste şi interesate după Vladimir Putin. Oricât de mult am trâmbiţa prietenia cu poporul sărb (care există), nu trebuie ca, de dragul ei sau de teama cuiva, să uităm de principiul autodeterminării. Tocmai pentru că vorbim de milioane de persoane, iar situaţia de la faţa locului nu prea lasă loc de conflicte.

Singura rezolvare pe termen lung a situaţiei mi se pare extinderea EU în aceste zone. Din păcate, perspectivele de aderare ale Balcanilor de Vest sunt proaste. Se menţionează un an pentru Croaţia, parcă 2008 sau 2009, dar nimic pentru Serbia. Ce să mai vorbim de Bosnia, de Macedonia, de Muntenegru, de Albania sau de noul stat independent Kosovo... Iar o Serbie lăsată în halul ăsta este victimă sigură a Moscovei.

Perspective europene palpabile pentru Serbia, generatoare de stabilitate, ar linişti România. Altfel, cu armate ruse în Transnistria şi cu un aliat al Rusiei la graniţa de vest, nu prea avem motive să stăm foarte liniştiţi. Deoarece independenţa Kosovo mi se pare inevitabilă şi până la un punct normală, nu pot să sper decât că nu vom avea parte de încă un conflict în momentul declarării independenţei Kosovo. Însă pe un teritoriu locuit în proporţie de 90 % de peste două milioane de albanezi, trupele sârbe nu ar lupta acasă.

week’toriAl.07 metehnele vechi ale comentatorului de sport...

Scriu azi din postura de spectator. Sau, mai precis, telespectator şi suporter al echipei de handbal feminin a României, care participă zilele acestea la campionatul mondial de handbal din Franţa.

Handbalul este sportul copilăriei mele. Am fost în echipa de handbal a şcolii mele din Bistriţa începând cu clasa a patra până când a venit pregătirea pentru liceu. Handbalul mi-a prilejuit prima ieşire în public, la un turneu al echipelor de handbal din oraş, dar şi prima deplasare în "interes de serviciu". Eu eram "portarul trăznit".

Cred că handbalul este unul din sporturile care poate da acestei ţări şansa de a trece de situaţia penibilă în care, atunci când spui sport, spui automat fotbal. Să ne înţelegem, acest joc nu îmi este indiferent, am trăit momentele de aur ale fotbalului nostru la intensitate mare, din momentul în care am avut discernământ. Adică de prin 1989 încoace.

Însă acestui sport i se acordă o importanţă nejustificată. Deoarece menirea primordială a sportului nu este să ne facă să pierdem timpul în faţa televizorului, ci să propună un anumit model de om. Iar în ceea ce priveşte fotbalul – nu numai cel românesc – discrepanţele între un model ideal şi realitate sunt uriaşe.

Fără a exagera, gimnastica şi handbalul sunt cele două sporturi în care România a strălucit. Sunt sporturi care ne caracterizează mai bine decât fotbalul. Spre deosebire de fotbal, aceste sporturi ne-au adus nenumărate titluri europene, mondiale sau olimpice, deci mult mai multă vizibilitate. Mai important este însă faptul că aceste sporturi ne-au propus în permanenţă modele de oameni mai reuşite decât fotbalul.

Trecând acum pe un alt registru, chiar nu pot să nu remarc prestaţia excesiv de proastă a comentatorului postului naţional de televiziune, care asigură transmisia în direct a partidelor susţinute de echipa noastră. Cu toată sinceritatea, domnia sa mi se pare mult prea autoritar, de multe ori penibil de incoerent… şi toate ar fi cum ar fi dacă dânsul ar avea o cunoaştere mai aprofundată a acestui sport – ceea ce nu este cazul. A debita truisme, şi într-o asemenea cantitate, chiar nu te face să priveşti partidele susţinute de echipa noastră cu mai multă atenţie. Rolul unui comentator nu este de a ieşi în evidenţă. Probabil că nu toţi comentatorii de sport din ţara asta au fost prezenţi la lecţia respectivă.

Altfel, sâmbătă avem din nou meci. Probabil vom câştiga iar aşa cum câştigă Italia un meci de fotbal – cu cel mai urât joc din lume. În situaţia asta, ca suporter, mă apucă deja frisoanele când ştiu că va trebui să rabd 45-50 de minute de lamentări, acuzaţii, exclamaţii.... Va trebui să răzbat la imagini prin toată perdeaua asta de zgomote.

Sau poate mă voi sătura odată şi voi privi partida online, pe alt post…

Hai ROMÂNIA !!!